Category: Uncategorized

Materia întunecată este o substanță fantomatică, pe care astrofizicienii încearcă, de multe decenii, să o detecteze, dar până acum nu au reușit. Într-un studiu publicat recent în Physical Review D se arată că această stranie materie întunecată poate forma stele care experimentează.

Despre materia întunecată știm doar că ea nu interacționează decât gravitațional cu materia obișnuită. Un posibil candidat pentru materia întunecat sunt așa numitele particule masive care interacționează slab (Weakly Interacting Massive Particles, WIMPs). Ele au fost căutate cu asiduitate de către cercetători, dar fără a se obține rezultate observaționale. Relativ recent alte tipuri de particule care, de asemenea interacționează slab, dar extrem de ușoare, au devenit în centrul atenției. Aceste particule, numite axioni, au fost propuse pentru prima dată la sfârșitul anilor 1970 pentru a rezolva o problemă din mecanica cuantică, dar pot fi potrivite și pentru a explica materia întunecată.

Spre deosebire de WIMPs, care nu pot „lipi” împreună pentru a forma obiecte, axionii pot face acest lucru. Deoarece sunt atât de ușoare, materia întunecată ar trebui să conțină un număr mare de axioni. Calculele arată că axionii ar putea fi împachetați atât de strâns încât încep să se comporte ciudat – acționând colectiv ca o undă – conform regulilor mecanicii cuantice Această stare se numește condensat Bose-Einstein și poate, în mod neașteptat, să permită axionilor să formeze „stele”.

Acest lucru s-ar întâmpla atunci când unda se mișcă singură, formând ceea ce fizicienii numesc un „soliton”, care este o bucată de energie localizată care se poate mișca fără a fi distorsionată sau dispersată. Acest lucru este adesea văzut pe Pământ în vârtejuri și vârtejuri sau în inelele cu bule de care se bucură delfinii sub apă. În noul studiu sunt prezentate calcule care demonstrează că astfel de solitoni ar ajunge să crească în dimensiune, devenind o stea, asemănătoare ca mărime cu, sau mai mare decât, o stea normală. Dar, în cele din urmă, devin instabile și explodează. Energia eliberată dintr-o astfel de explozie (numită „bosenova”) ar rivaliza cu cea a unei supernove (o stea normală care explodează). Având în vedere că materia întunecată depășește cu mult materia vizibilă din univers, acest lucru ar lăsa cu siguranță un urme care ar putea fi observate cu instrumentele astronomice.

Autorii studiului din Physical Review D spun că gazul din jur, format din materie normală, ar absorbi această energie suplimentară produsă de explozie și ar reemite o parte din ea. Deoarece majoritatea acestui gaz este format din hidrogen, știm că această undă electromagnetică ar trebui să aibă lungimea de undă de 21 cm, care pote fi detectată cu ajutorul radiotelescoapelor.

Ce se întâmplă dacă observațiile nu vor detecta semnalul prezis? Acest lucru probabil nu va exclude complet această teorie, deoarece alte particule „asemănătoare axionilor” sunt încă posibile. Un eșec al detectării poate indica, totuși, că masele acestor particule sunt foarte diferite sau că nu se cuplează cu radiația atât de puternic pe cât am crezut.

În adâncurile Oceanului Pacific, la mii de metri sub suprafață, o descoperire neașteptată ar putea revoluționa înțelegerea noastră despre viața pe Pământ – și în alte părți. Cercetătorii au descoperit un fenomen pe cât de fascinant, pe atât de misterios: producerea de oxigen în locuri unde nu ar trebui să existe.

Situată între Hawaii și coasta Mexicului, zona Clarion-Clipperton (CCZ) se întinde pe mai mult de 4,5 milioane de kilometri pătrați. Această câmpie abisală, situată la o adâncime de aproximativ 4 000 de metri, adăpostește o biodiversitate încă în mare parte necunoscută. Mai ales bogăția sa geologică atrage atenția: ea conține miliarde de noduli polimetalici, mici roci bogate în nichel, mangan, cobalt, cupru și zinc.

Potrivit unui studiu recent publicat în revista Nature Geoscience, acești noduli nu sunt valoroși doar pentru industrie. Ei ar putea juca, de asemenea, un rol ecologic major prin producerea de… oxigen. Acest lucru reprezintă o surpriză totală, deoarece la această adâncime, lumina soarelui nu pătrunde, excluzând fotosinteza – procesul considerat anterior responsabil pentru toată producția de oxigen de pe Pământ. Fenomenul a fost denumit „oxigen negru”. Acesta este produs fără lumină, fiind posibil printr-o reacție electrochimică naturală în noduli. Această descoperire pune sub semnul întrebării decenii de certitudini științifice, în special cu privire la originea vieții aerobe, care presupune prezența oxigenului.

Autorul principal al studiului, Andrew Sweetman, oaceanolog de mare adâncime în cadrul Scottish Marine Science Association, explică faptul că totul a început în 2013, când, spre surprinderea sa, a detectat o creștere a oxigenului în măsurătorile efectuate în CCZ. La momentul respectiv, el a suspectat o defecțiune a senzorului. Dar datele au fost confirmate de-a lungul anilor. Ipoteza sa? Nodulii polimetalici se comportă ca niște geobaterii, capabile să separe apa de mare în hidrogen și oxigen printr-un proces de electroliză, datorită sarcinilor naturale acumulate pe suprafața lor. În laborator, chiar și după sterilizarea nodulilor pentru a elimina orice activitate microbiană, producția de oxigen a continuat.

Această capacitate de a genera oxigen în absența luminii ar putea avea implicații majore: nu numai pentru a înțelege cum a evoluat viața pe Pământ, ci și pentru a ne imagina cum ar putea apărea în alte locuri. Sateliți precum Europa (în jurul lui Jupiter) sau Enceladus (în jurul lui Saturn), care adăpostesc oceane sub suprafețele lor înghețate, ar putea teoretic să aibă roci similare. Sweetman spune: “Dacă oxigenul se poate forma în abis, atunci trebuie să revizuim ceea ce credeam că știm despre condițiile necesare pentru apariția vieții.”

Această descoperire științifică vine într-un moment de mare tensiune internațională. Numeroase companii, precum The Metals Company, militează activ pentru exploatarea acestor noduli, care sunt esențiali pentru tranziția energetică, în timp ce 25 de țări solicită un moratoriu asupra mineritului la mare adâncime, argumentând că riscurile ecologice sunt încă puțin cunoscute. Biologul marin Lisa Levin, de la Scripps Institution of Oceanography, rezumă bine dilema: “Acesta este un exemplu excelent a ceea ce înseamnă explorarea adâncurilor mării: fiecare expediție pune la îndoială ceea ce credeam că știm. Descoperirea acestei producții de oxigen este o nouă funcție a ecosistemului. Ea trebuie să fie luată în considerare înainte de orice exploatare”.

În prezent, Autoritatea internațională pentru fundul mării (International Seabed Authority, ISA) continuă negocierile privind reglementarea acestei exploatări. Acest studiu este o dovadă suplimentară a faptului că fundul mării rămâne o frontieră științifică neexplorată, a cărei conservare este poate la fel de importantă ca și resursele pe care le conține.

Oamenii de știință australieni au descoperit că păianjenul mic, dar elegant, folosește un sistem semi-hidraulic pentru a efectua salturi spectaculoase. O ispravă biomecanică care îi miră și inspiră deopotrivă inginerii roboticieni.

La majoritatea animalelor terestre, săritul se bazează pe un mecanism simplu: mușchii se flexează, apoi se relaxează brusc pentru a propulsa corpul. Dar păianjenii săritori, inclusiv cei din specia Maratus splendens, nu au mușchi extensori în picioare. În schimb, aceștia operează un sistem unic de locomoție semi-hidraulic.  Înainte de a sări, păianjenul contractă mușchii din cefalotorace (partea din față a corpului, care combină capul și toracele), care injectează hemolimfă – echivalentul sângelui în artropode – în picioare. Această presiune determină o extindere rapidă a membrelor, care le proiectează violent înainte. Rezultatul: o accelerație uluitoare, măsurată până la 13,03 g la masculi și 12,5 g la femele. Pentru comparație, un pilot de luptă experimentează aproximativ 8 până la 9 g într-un costum G… și majoritatea oamenilor își pierd cunoștința în jur de 5 g.

Pentru a observa acest fenomen mai îndeaproape, cercetătorii au colectat mai multe exemplare adulte, pe care le-au plasat într-un mediu controlat la 24°C. O platformă de decolare, amplasată la 4 centimetri de o platformă de aterizare, le-a permis să observe săriturile efectuate fără constrângeri externe. Folosind o înregistrare cu o cameră de mare viteză la 5.000 de cadre pe secundă, oamenii de știință au reușit să detalieze fiecare etapă a săriturii, să analizeze rolul fiecărui picior și să reconstruiască traiectoria exactă. Rezultat: a treia pereche de picioare – mai lungă și mai groasă, mai ales la masculi – este cea care asigură cea mai mare parte a propulsiei. Această pereche este folosită și în spectacolele de curte, în timpul cărora masculii își flutură picioarele pentru a seduce femelele.

Studiul, publicat în Journal of Experimental Biology, a evidențiat, de asemenea, diferențe în dinamica săriturii între sexe. Masculii, mai mici și mai ușori, decolează mai repede decât femelele, care au un corp mai masiv, adaptat pentru reproducere. Această diferență afectează direct timpul de decolare și forța generată. La ambele sexe, mecanismul rămâne extrem de eficient. Și această eficiență ar putea interesa foarte bine inginerii robotici, în special pe cei care lucrează pe sisteme miniaturizate.

Păianjenii săritori au o capacitate excepțională de a-și controla săriturile și de a ajunge la ținte precise, fie o suprafață sau o pradă. Acest lucru îi face modele principale pentru roboții biomimetici. Roboții proiectați să navigheze în medii complexe – zone de dezastru, spații restrânse, teren accidentat – ar putea beneficia de un mecanism semi-hidraulic pentru a sări eficient, menținând în același timp o manevrabilitate excelentă. Într-un moment în care biomimetica (arta de a imita ființe vii) inspiră progrese tehnologice majore, splendidul păianjen păun este o reamintire că cele mai mari secrete ale inovației sunt uneori ascunse în cele mai mici creaturi.

În 2023, cercetătorii au identificat un obiect numit GPM J1839-10 care, timp de aproximativ 35 de ani, a trimis explozii de energie radio către Pământ la fiecare 22 de minute. Acest obiect se comportă un pic ca un pulsar, dar astrofizicienii sunt nedumeriți. Detaliile cercetării lor au fost publicate în revista Nature.

GPM J1839-10 a fost descoperit în timpul unei căutări de obiecte tranzitorii. Acestea sunt obiecte care variază rapid ca strălucire sau poziție pe cer, cum ar fi supernovele, erupțiile stelare și asteroizi cu mișcare rapidă, pentru a numi doar câteva exemple. GPM J1839-10 a apărut într-un mod destul de neobișnuit. A apărut de două ori ca element tranzitoriu în timpul unei singure nopți de observații. Mai mult, în loc să fie vorba de o explozie scurtă, dar intensă de energie, exploziile sale au fost mult mai slabe și răspândite pe o perioadă de aproximativ treizeci până la trei sute de secunde. Atunci când era activă, intensitatea GPM J1839-10 putea, de asemenea, să varieze, semnalul principal fiind însoțit de numeroase explozii secundare. O căutare a datelor de arhivă a arătat că semnalele au fost detectate încă din 1988. Acest obiect nu mai este cu adevărat un tranzitoriu, dar ce este mai exact?

Cel mai evident analog pentru GPM J1839-10 este un pulsar. Un pulsar este o stea neutronică extrem de densă (rezultatul colapsului gravitațional al unei stele masive la sfârșitul vieții sale) care emite radiații electromagnetice regulate sub forma unor fascicule înguste de radiații, în timp ce se rotește rapid în jurul axei proprii. Văzute de pe planeta noastră, aceste fascicule de energie mătură uneori Pământul într-un ritm regulat, ca un far în noapte. Sclipirile pulsarilor se repetă în mod normal foarte rapid, la fiecare secundă sau la câteva milisecunde. Mai mult decât atât, câmpul magnetic care alimentează producerea undelor radio este generat de rotația stelei. Dacă un pulsar începe să se rotească prea încet, câmpul magnetic va scădea până la un punct în care nu va mai putea genera emisii radio semnificative. Altfel spus, dacă încetinește, pulsarul devine mai întunecat. Acesta este motivul pentru care, până în prezent, astronomii nu au identificat niciun pulsar care să își elibereze fasciculele de unde radio la fiecare câteva minute. După cum știm, noul obiect ne trimite semnale la fiecare 22 de minute.

Nu trebuie să uităm nici ipoteza magnetarului, un alt tip particular de stea neutronică care se distinge prin câmpul său magnetic extraordinar de puternic (cel mai intens observat în Univers). Totuși, ei generează și fotoni mai energici. În acest caz, însă, cercetătorii nu i-au putut detecta. În plus, se crede că magnetarii se rotesc mai repede decât implică intervalul de 22 de minute.

O altă alternativă este o pitică albă cu un câmp magnetic extrem de puternic. Acestea sunt obiecte mult mai mari și, prin urmare, au nevoie de mult mai mult timp pentru a se roti decât o stea neutronică. Deși astronomii au observat mii dintre ele în Calea Lactee, nu au văzut niciodată un fenomen similar.

Este de asemenea posibil să avem de-a face cu un tip de obiect exotic încă necunoscut. Cel mai bun mod de a afla cu siguranță ar fi să facem mai multe observații. Din păcate, acest lucru nu ar fi deloc ușor, în măsura în care ar trebui să privim fiecare zonă a spațiului timp de mai multe ore pentru a fi siguri că putem surprinde câteva dintre aceste evenimente. Și asta ar însemna să angajăm mult prea mult echipament.

Descoperirea GPM J1839-10 ridică multe întrebări pentru astrofizicieni. Deși împărtășește anumite caracteristici cu pulsarii, periodicitatea sa de 22 de minute rămâne fără precedent și inexplicabilă cu modelele actuale. Ipotezele pulsarului, magnetarului și a piticei albe nu par pe deplin satisfăcătoare pentru a explica acest comportament neobișnuit. Ideea că acesta ar putea fi un tip de obiect exotic, încă necunoscut, subliniază importanța continuării explorării și observării Universului. Observațiile viitoare, în ciuda provocărilor tehnice pe care le ridică, vor fi cruciale pentru dezlegarea misterelor acestui obiect fascinant și potențial revoluționar pentru înțelegerea astrofizicii noastre.

Poate că nu vă așteptați, dar sindromul Kessler nu este o boală umană ci o boală a umanității. Prin definiție Sindromul Kessler este un scenariu ipotetic descris de astrofizicianul Donald J. Kessler în 1978. Acesta se referă la un fenomen în care densitatea obiectelor din orbita joasă a Pământului (LEO – Low Earth Orbit) devine suficient de mare încât coliziunile între aceste obiecte generează un efect de cascadă. Fiecare coliziune produce fragmente suplimentare, care la rândul lor cresc probabilitatea de alte coliziuni. În cele din urmă, acest proces poate duce la o situație în care orbita joasă a Pământului devine aproape inutilizabilă pentru sateliți și alte misiuni spațiale, din cauza cantității enorme de deșeuri spațiale.

Riscurile nu pot fi ignorate. În noiembrie 2024 navă spațială rusă Progress 89, atașată Stației Spațiale Internaționale, a fost nevoită să își pornească motoarele timp de cinci minute, modificând ușor traiectoria stației și mutând laboratorul de mărimea unui teren de fotbal din calea unui mare pericol. Dacă stația spațială nu și-ar fi schimbat orbita, resturile ar fi putut trece la mai puțin de 4 kilometri de ISS. Lovirea stației spațiale de resturi ar fi putut însemna dezastru. Un impact ar fi putut depresuriza segmente ale stației și i-ar fi lăsat pe astronauți în situația de a se întoarce acasă. Și mai îngrijorător este faptul că impactul potențial nu a fost o întâmplare atât de rară. Stația Spațială Internațională a trebuit să efectueze manevre similare de zeci de ori de când a fost ocupată pentru prima dată, în noiembrie 2000, iar riscurile de coliziune cresc în fiecare an, pe măsură ce numărul obiectelor aflate pe orbita Pământului se multiplică.

Câte deșeuri spațiale se află pe orbita terestră?

Conform unei postări a Agenției Spațiale Europene, cifrele reci sunt deja îngrijorătoare. Din 1957 până acum s-au produs mai mul 650 de evenimente (cum ar fi ciocnirile sau explozii spațiale) din care au rezultat fragmente, deșeuri spațiale. Nu toate aceste fragmente au putut să fie urmărite și catalogate. Statistic se estimează că pe orbita joasă a Pământului sunt prezente circa 40.500 de deșeuri spațiale mai mari de 10 cm, 1.100.000 cu dimensiuni cuprinse între un cm și 10 cm și 130 de milioane de fragmente cu dimensiuni cuprinse între un mm și un cm.

Aceste incidente au inclus sateliți care s-au ciocnit accidental între ei, piese de rachete și nave spațiale care au explodat accidental, precum și teste de arme spațiale ale unor națiuni precum Statele Unite, Rusia, India și China, care au lăsat deșeuri la diferite altitudini pe orbită.

Un exemplu de coliziune accidentală: un satelit militar rus, Komos 2251, s-a ciocnit de un satelit de comunicație Iridium 33, în februarie 2009. În urma acestui incident a rezultat un nor masiv format 2 000 de fragmente cu diametrul de aproape 10 centimetri și mii de fragmente și mai mici.

Un exemplu de armă spațială este lansarea unei arme antisatelit în noiembrie 2021 în urma căruia au rezultat mai bine de 1.500 de fragmente. Trebuie să vă spun că la scurt timp după acest eveniment astronauții și cosmonauții de la bordul ISS au fost nevoiți să îmbrace costumele spațiale și să se refugieze în navele spațiale, deoarece exista riscul ca unele dintre aceste fragmente să avarieze Stația Spațială Internațională.

Evenimente similare la o scară mai mică sunt, de asemenea, frecvente: un satelit meteorologic al US Air Force, de exemplu, s-a rupt pe orbită la 19 decembrie 2024, creând cel puțin 50 de fragmente de deșeuri spațiale. Acesta a fost doar cel mai recent dintr-o serie de patru evenimente de „fragmentare” din ultimele luni, din care au rezultat peste 300 de noi deșeuri spațiale.

Din nefericire, în cadrul sindromului Kessler are o reacție în lanț de coliziuni. Deșeurile spațiale aflate pe orbita Pământului intră într-un proces auto-perpetuabil, în care fiecare coliziune produce mai multe fragmente, care la rândul lor provoacă noi coliziuni. Acest fenomen poate fi descris în mai multe etape pe care le voi prezenta în fugă.

O coliziune între două obiecte de dimensiuni relativ mari, cum ar fi sateliți sau resturi mari de sateliți, generează o cantitate semnificativă de resturi. Aceste fragmente pot fi de dimensiuni foarte mici (de la câțiva milimetri la câțiva centimetri), dar și mai mari (până la câțiva metri în diametru), iar viteza acestora este extrem de mare, adesea de ordinul a 10-20 km/s sau chiar mai mult.

După o coliziune, obiectele lovite se descompun în mii de fragmente, care sunt dispersate pe orbite diferite. Aceste fragmente nu sunt distribuite uniform, dar în schimb formează o nouă grupare de fragmente spațiale, care se deplasează cu viteze și pe traiectorii diferite, având astfel șansa de a intra în coliziune cu alte obiecte.

Fragmentele care se află în orbite stabile, dar cu viteze foarte, ele pot intra în coliziune cu alte obiecte din apropiere. Aceste coliziuni secundare generează și mai multe resturi, iar procesul se poate repeta. De exemplu, un fragment de resturi poate lovi un alt obiect sau alt fragment mai mic, ceea ce duce la crearea unui număr și mai mare de fragmente.

Într-un scenariu de reacție în lanț, numărul de fragmente crește exponențial pe măsură ce coliziunile continuă. Această „cascadă” poate deveni tot mai intensă, până când o mare parte din obiectele din LEO sunt distruse sau transformate în resturi mici și rapide. Aceste fragmente se pot distribui pe orbite diferite, dar cu toate vor reprezenta un pericol semnificativ pentru sateliți, stațiile spațiale și alte misiuni.

În cele din urmă, după un anumit număr de coliziuni și fragmente generate, sistemul ajunge la un punct în care orbita joasă a Pământului devine extrem de „aglomerată”. Deși nu toate fragmentele se ciocnesc între ele, majoritatea vor rămâne pe traiectorii instabile, riscând astfel coliziuni ulterioare, ceea ce face aproape imposibilă utilizarea acestor orbite. Vă dați seama, desigur, că reacția în lanț de coliziuni este un scenariu grav care poate pune în pericol utilizarea spațiului din orbita joasă a Pământului, afectând infrastructurile de sateliți și siguranța misiunilor spațiale. Există chiar riscul, deloc de neglijat, ca zborurile spațiale pe orbite joase să devină imposibile. Și, fără să fiu prea alarmist, mai există un risc major.

Sindromul Kessler ar putea afecta civilizația umană, așa cum o cunoaștem acum

Dacă se produc suficient de multe reacții în lanț de coliziuni, civilizația umană cum o știm ar putea fi puternic afectată. Poate nu ne mai dăm seama dar depindem din ce în ce mai mult de instrumentele aflate pe orbita terestră. Dacă ele ar fi distruse, s-ar putea produce întreruperi uriașe ale internetului și Wi-Fi. De asemenea, comunicațiile prin telefonie mobilă vor înceta să mai funcționeze, în absența sateliților pe orbită care transmit apelurile. Aceasta ar însemna chiar sfârșitul potențial al televiziunii și al GPS-ului. La un nivel mai general, sateliții meteorologici ar putea fi distruși, afectând capacitatea noastră critică de a urmări impactul acestora asupra unui număr de industrii. „Sateliții meteorologici joacă un rol important într-o varietate de industrii, inclusiv agricultura, pescuitul și transportul, prin prezicerea și atenuarea efectelor condițiilor meteorologice nefavorabile”, afirmă Amrith Mariappan și John L. Crassidis în lucrarea lor din 2023, publicată în Frontiers in Space Technologies, intitulată ”Sindromul Kessler: o provocare pentru umanitate”.

Ei arată că: ”Deoarece oamenii sunt o forță dominantă pe Pământ, periclitarea lor s-ar răsfrânge asupra întregului sistem ecologic, putând duce la dispariția altor specii. Este esențial ca factorii de decizie politică și părțile relevante interesate să recunoască aceste implicații și să depună eforturi în vederea protejării comunicațiilor prin satelit pentru a atenua potențialele rezultate negative pentru bunăstarea și progresul umanității. Reciclarea deșeurilor spațiale apare ca o soluție promițătoare și durabilă pe termen lung pentru reducerea deșeurilor spațiale. Prin reconversia sateliților și a resturilor scoase din uz în materiale utile pentru susținerea altor misiuni spațiale, această strategie de reciclare prezintă un scenariu reciproc avantajos, promovând durabilitatea mediului și eficiența resurselor în explorarea spațiului.”

Autorii arată că sindromul Kessler ar putea avea consecințe grave asupra industriei spațiale, sistemelor de navigație prin satelit, asupra sistemelor militare etc. Dacă sateliții de pe orbita terestră joasă vor fi puternic afectați, atunci vor exista consecințe grave pentru agricultură. Autorii arată că ”Din 1990 până în 2012, activitățile agricole au ocupat o proporție semnificativă din suprafața globală, reprezentând 35,79% . Agricultura de precizie cuprinde o gamă diversă de sarcini, inclusiv planificarea fermei, ghidarea tractoarelor, și cartografierea producției etc. Integrarea tehnologiei spațiale s-a dovedit neprețuită pentru agricultori, permițând operațiuni fără întreruperi chiar și în condiții dificile, cum ar fi vizibilitatea redusă cauzată de ploaie, praf, ceață sau întuneric. Agricultura de precizie, bazată pe utilizarea sateliților, facilitează aplicarea și distribuirea precisă a pesticidelor, erbicidelor și îngrășămintelor, ceea ce duce la reducerea costurilor, creșterea producției și îmbunătățirea sustenabilității ecologice. Producătorii de echipamente spațiale au dezvoltat diverse instrumente pentru a îmbunătăți productivitatea și eficiența practicilor agricole de precizie. Fermierii din întreaga lume utilizează serviciile spațiale pentru a-și optimiza operațiunile, iar previziunile meteorologice, accesibile prin intermediul sistemelor de comunicații prin satelit, joacă un rol esențial în orientarea deciziilor lor agricole. Minimizarea sau pierderea sistemelor de comunicații prin satelit ar avea un impact profund asupra agriculturii, afectând direct producția alimentară. Rolul indispensabil al instrumentelor aflate pe orbită pentru practicile agricole moderne face dificilă revenirea agricultorilor la metodele tradiționale fără sprijinul acestora. Asigurarea funcționării continue a sistemelor de comunicații prin satelit este esențială pentru menținerea unor practici agricole eficiente și durabile și pentru asigurarea producției globale de alimente. În secțiunile următoare ale acestui articol sunt prezentate discuții suplimentare privind implicațiile pierderii comunicațiilor prin satelit asupra sectorului agricol.”

De asemenea, pierderea sateliților de pe orbita terestră ar putea afecta sectorul sănătății. Cei doi arată că ”Medicina modernă depinde în mare măsură de comunicațiile prin satelit pentru stocarea și recuperarea eficientă a datelor pacienților, de electricitate pentru alimentarea dispozitivelor medicale și de transport pentru mobilitatea pacienților și a medicamentelor. (…)
Gestionarea afecțiunilor necesită o îngrijire meticuloasă, iar în 2017, mai mult de 50% dintre pacienți utilizează aplicații de sănătate pentru a ajuta la gestionarea lor medicală. În plus, aproximativ 310 milioane de persoane sunt supuse anual unei intervenții chirurgicale International Surgical Outcomes Study group (2016). Multe alte probleme de sănătate, care nu sunt menționate aici, pot fi fatale dacă nu sunt tratate corespunzător în timp util. Funcționarea eficientă a unităților medicale din întreaga lume necesită un acces fiabil la energie electrică și facilități de transport. Fără aceste resurse esențiale, ar fi imposibil să se ofere tratament medical adecvat pacienților, ceea ce ar putea duce la milioane sau miliarde de decese.”

Fiecare dintre noi vom resimți dramatic efectele sindromului Kessler, dacă el va depăși un anumit prag. Îi citez din nou pe cei doi autori. ”Impactul reducerii la minimum a funcțiilor sateliților asupra sistemului de comunicații digitale este o preocupare critică care necesită atenție. Deși calendarul exact al consecințelor este incert, restricțiile treptate asupra serviciilor de comunicații pot escalada până la punctul în care comunicarea eficientă devine imposibilă. Astfel de restricții ar putea declanșa panică în rândul oamenilor, pe măsură ce aceștia experimentează efectele reducerii comunicațiilor prin satelit. Reducerea serviciilor bancare ca urmare a diminuării capacităților sateliților poate exacerba panica, determinând oamenii să se grăbească la magazine pentru a cumpăra produse esențiale și a se aproviziona cu numerar, manifestând anxietate și comportamente de cumpărare în panică. Situația ar putea escalada și mai mult dacă pierderea completă a comunicațiilor prin satelit are loc la scară globală. Guvernele s-ar confrunta, de asemenea, cu provocări în desfășurarea eficientă a operațiunilor speciale fără un sprijin adecvat prin satelit și ar putea avea dificultăți în a colabora cu aliații pentru a găsi soluții. Lipsa serviciilor guvernamentale și a ajutorului ar putea crea incertitudine și panică în rândul populației.
Având în vedere resursele limitate, nevoile esențiale precum hrana, apa și adăpostul ar putea deveni limitate, ceea ce ar duce la creșterea criminalității și la condiții de viață nesigure. Dependența puternică a lumii moderne de tehnologie ar putea exacerba problemele de sănătate mintală, deoarece un număr semnificativ de persoane suferă de nomofobie și dependență de internet. Apariția tulburărilor psihice ar putea crește, având în vedere prevalența substanțială a acestor afecțiuni la nivel mondial Organizația Mondială a Sănătății.
Nevoile de bază, cum ar fi apa, hrana și adăpostul, s-ar putea confrunta cu provocări semnificative din cauza impactului minimizării funcțiilor satelitului. Lipsa sau disponibilitatea minimizată a electricității ar putea fi, de asemenea, catastrofală, după cum demonstrează studiile care sugerează că o mare parte a oamenilor nu sunt pregătiți cu provizii de urgență. Serviciile medicale inadecvate din cauza pierderii tehnologiei dependente de satelit ar putea duce la o creștere semnificativă a deceselor legate de calitatea slabă a asistenței medicale.
Dimensiunea exactă și durata acestor efecte depind de viteza pierderii sistemelor de comunicații prin satelit și de adoptarea potențială a sistemelor alternative. Este esențial ca factorii de decizie politică și părțile interesate relevante să recunoască aceste implicații și să depună eforturi în vederea protejării comunicațiilor prin satelit pentru a atenua potențialele rezultate negative pentru bunăstarea și progresul umanității.”

Sper că nu v-am speriat prea tare, dar, cred eu, este obligatoriu să fie găsite soluții.

Soluțiile

Ele există deja. Voi da doar câteva exemple. Agenția Spațială Europeană (ESA) a elaborat proceduri detaliate pentru limitarea sindromului Kessler.

Printre ele amintesc doar câteva. „Autoeliminarea” prin reintrarea în atmosferă sau reorbitarea la o altitudine sigură Misiunile includ, de asemenea, interfețe care să ajute satelitul să fie scoas mai ușor de pe orbită, în cazul în care autoeliminarea eșuează. Prin reducerea timpului în care un obiect se află pe orbită, scade șansa ca acesta să se ciocnească cu un alt obiect și să creeze alte resturi. Evitarea coliziunilor – manevrarea unui satelit pentru evitarea unei potențiale coliziuni. Alte orbite, cum ar fi cele utilizate de constelațiile Sistemului global de navigație prin satelit (GNSS) și orbitele lunare, sunt, de asemenea, luate în considerare și protejate pentru a asigura durabilitatea lor pe termen lung. Sunt formulate și aplicate recomandări adaptate dincolo de orbita terestră joasă și orbita geostaționară.

Și NASA are proceduri similare, care au fost prezentate detaliat în Handbook for  limiting orbital debris, care a fost publicat în 2008. Nu voi insista asupra lor. Important este să rețineți că deja au fost implementate măsuri active pentru limitarea și chiar eliminarea Sindromului Kessler.

Încheiere

A devenit aproape banal să constatăm că însăși tehnologiile avansate ne pun în primejdie civilizația. Din fericire, nu am cum să nu remarc faptul că inginerii planetei găsesc soluții pentru înlăturarea pericolelor, așa că rămân optimist.

Bucureștenii se bucură de o zi frumoasă de primăvară, cu temperaturi plăcute și cer senin. Prognoza meteo indică o vreme stabilă, ideală pentru activități în aer liber.

Temperaturi și umiditate

• Temperatura maximă va atinge 25 de grade Celsius, oferind o senzație termică confortabilă.
• Minima nopții se va situa în jurul valorii de 11 grade Celsius.
• Umiditatea relativă a aerului va fi moderată, menținându-se în jurul valorii de 50%.

Cer și vânt

• Cerul va fi predominant senin, cu puțini nori sporadici, permițând soarelui să strălucească pe tot parcursul zilei.
• Vântul va sufla slab până la moderat, cu viteze de aproximativ 15-20 km/h, din direcția estică.

Indicele UV și calitatea aerului

• Indicele UV este scăzut, deci nu este necesară o protecție solară specială.
• Calitatea aerului se menține bună, fără depășiri semnificative ale valorilor de poluare.

Recomandări

• Profitați de vremea frumoasă pentru a vă relaxa în parcurile bucureștene sau pentru a face o plimbare prin centrul orașului.
• Dacă planificați să petreceți timp îndelungat în aer liber, este recomandat să purtați o pălărie și ochelari de soare.
• Hidratați-vă corespunzător, mai ales dacă desfășurați activități fizice.

Prognoza pentru următoarele zile

• Vremea frumoasă se va menține și în următoarele zile, cu temperaturi similare și cer senin.
• Nu sunt așteptate precipitații semnificative în perioada următoare.

Informații suplimentare

• Pentru informații meteo actualizate, puteți consulta site-ul Administrației Naționale de Meteorologie (ANM).
• Pentru detalii suplimentare, puteți consulta și motorul de căutare Google.

Bucurați-vă de această zi minunată în București!